Dintr-odată,mă doborîse valul.
Și din rîsu-mi și din plînsu-mi,
Mă simțeam eu vinovatul.
Mă-ngropam pe mine însumi.
În remușcări de gheață ,
În noroiul pesimismului.
Rupeam de-al fericirii,orice ață,
Concomitent cu cea al realismului.
Și-mpleteam din resturi,
Pînză funerară,
Din ea fluturînd și prin gesturi,
Chemam moartea ca s-apară.
Oricît de mult nu-i scrisem,
Oricît de mult n-o implorasem,
Ușa,așa și n-o mai deschise.
Moartea,la mine..așa și nu mai venise.
