Omului din plumb

Poate și scârțîiau cavouri,
Și-n somn adânc sânt și-acum.
Egoist, refuzai cadouri,
Izgonind iubirea-n fum.

Amaruri și coșmaruri.
Era tot ce-aveai din scump.
Plin de demoni și balauri,
Plin de demoni și de plumb.

Băi Bacovie nu știu,
Cât ai trăit, dac-ai avut tu rost.
Ai fost tu rece sau fost-ai viu.
Eu nu te văd,decât nebun și prost.

Geniu-alții te proclamă,
Cât de naivi sunt,tot nu știu.
Pierdut ești tu în cimitirul de aramă.
Ca tine nu-s și nici nu vreau să fiu.

Un fum de amintiri

Am o țigară, dulce mirositoare.
Cu gust amar și arzător
Aș fuma-o cu mine, la șezătoare,
Or' tăvălit în câmp-mohor

La adunare de spirite străine,
Să le-ofer și lor câte-un fum,
Să nu rămân în noapte- singur câine.
Ci să mă călăuzească-n drum.

Între degete subțiri,
O mai sucesc lin și-alene.
Trăgând un fum de amintiri,
M-așez să scriu poeme.

Acel singuratic, acel eu.
Lângă fereastră țepenit.
Îi e bine lui sau greu,
Nu știu,
Dar sigur dezamăgit.

Și poate nu numai atât.
Cine știe ce mai simte?
Soldatul cel târât.
Îl doare?Mai ține minte?

Cum tăiat a fost la gât,
Cu cuțit sau glonț fierbinte.
Sau cu cuvântul amărât.
Cuvântul ce veșnic, minte.

Motanul rătăcit, part 2

  Era o seară în plină lună. O seară în care felinarul celest s-ascunse timid după Big Ben, spunînd prin asta că-i este frică să-i consume frumusețea pământului. Într-adevăr, era una dintre cele mai miraculoase și splendide nopți ale Londrei, frumusețea ei având gust de cafea amară servită-ntr-o ceașcă drăguță de porțelan, de culoarea perlei mai exact. Din astă atmosferă, motanul, prindea aripi. Prindea aripi și pleca la Lună după glasul său, asemenea unui grifon loial lui Zeus, devenise loial vocii. Și numai în aste nopți mistice, întorcându-se c-o bucată din al său glas pe pământ, ateriza pe acoperișul Marelui Ben pentru a-și trage aerul în piept și a mieuna de dor. Doar că...nefiindu-i glasul complet, ieșea doar un țipăt. Trist era, dar se mulțumea cu atât. Și nimeni nu i-ar fi aflat transformarea și călătoria dacă nu și-ar fi uitat căpitanul unui vapor cu aburi pipa în cabină. El văzând asta trecând pe punte, a încremenit, nu știa ce fel de creatură diavolească văzuse, cu coadă,aripi de lebădă sau înger și urechi de pisică.
  Speriat a alergat prin tot orașul și a bătut la ușa fiecărei redacții de ziare, să-și împărtășească cele văzute. Însă era batjocorit, paznicii îi spuneau ori că-i nebun ori că-i beat. Întreg orașul a cutreierat și aproape că-n zădar de nu s-ar fi oprit la un colț de cartier modest, la ușa unei redacții cam prăpădite. C-o ultimă picătură de speranță a bătut la ușă. Nu auzise nimic deocamdată, atunci hotărî să-și umple pipa și să se odihnească un pic. Niște pași însă se auzi cum pășesc pe podeaua de lemn care mai și scârțîia. A deschis un bărbat înalt, cam de 40 de ani, sever la față. Vede pe bătrânul cu barba albă și cu pipa în gura care abia izbuti s-o aprindă și să tragă două-trei fumuri.
  Și-l întreabă:
-Ați dorit ceva domnule? Nedumerit privindu-l.
Căpitanul cu glasul răsuflat cearcă să-i răspundă, însă nu știe cum să aleagă cuvintele de data asta ca să nu fie iar respins.
-Păi..uite băiatul meu. Nu știu dacă mă vei crede, dar în astă seară am văzut ceva de-a dreptul minunat și totodată înspăimântător..
-Ei, intră atunci Căpitane, nu sta în prag.
  Au intrat într-o cameră luminată de un cămin în care mai mocneau niște lemne, așezându-se în fotolii, gazda își amintește să-i propună o ceașcă de ceai. Căpitanul politicos îi mulțumi de propunere, însă mai mult dorea să-i povestească despre întâmplarea sa. Când terminase vorba, redactorul nu se putea întoarce la realitate, era cu gândul după limitele odăii cu cămin. Tresărise apoi într-un moment și-și făcu avânt la mașinăriile de tipărit ce semănau mai mult a fier vechi. De emoții și copleșire nu știa cum să scrie...În acest timp se apropiase și Căpitanul, îi puse mâna pe umăr zicând : „Eu dar am să plec”. Redactorul, încă agitat îi răspunse: „Stați d-le, nici nu știu cum vă cheamă...Eu Steve mă numesc” grăbit și stângaci întinde mâna.  La care primi ca răspuns o strângere de mână însoțită de cuvintele : „Hmm, încântat de cunoștință Steve, mie Jack îmi spune, Jack Petterson.”.
  Căpitanul iar insistă să plece, Steve văzând că e în neputință să-l rețină îl petrecuse până la ușă și ca un adio întrebă unde putea să-l găsească. Acesta îi spuse că pe un vapor cu aburi ruginit ce va sta în fiecare seară lângă Westminster Bridge, având aprinsă lângă ușa cabinei o lampă verde.

  A doua zi, orașul era năvălit de ziare despre monstruoasa creatură mistică, oamenii erau nedumeriți iar tiparele troncăneau ca nebunele.Un băietan în niște șorți scurți, un pic murdari cu o gazetă subsuoară tot striga: „Doamne și gentlemeni, o nouă senzație cuprinde Londra! Aflați despre monstrul ce bântuie acoperișul Big Ben-ului numai în gazeta noastră!” Însă doar motanul era unicul suflet ce manifesta indiferență față de cele întîmplate. El aștepta doar noaptea, căci numai noaptea simțea că trăiește și nu simplu există. A căpătat și un alt colorit al blanei, era de un negru plăcut ochiului, nici pe aproape înspăimântător, ba chiar blajin și atrăgător. Mai era ornamentat și cu pete albe, mai albe ca laptele. Presărat cu stele sau scăldat în scânteile lor. Și nici pufos nu era de felul său, ci arăta a gentleman între pisici, blană lucioasă în alb-negru, perfect așezată pe corpul lui demonstra un oarecare casual motănesc, care-i accentua silueta trasă prin inel și mustețelei viclene.