marți, 20 decembrie 2016

Noi, am fost uitați

De când se știe lumea
Noi am fost greșiți.
Femeia a fost minunea,
Iar noi de sus priviți.

Și-n datorie ne aflăm,
În fața noastrelor minuni.
De toate să uităm,
Așa ne-au spus minciuni.

Mereu suntem de vină,
Tot timpul judecați,
Femeia e unică, divină.
Noi, am fost uitați.

Am fost uitați ca oameni
Și rolul ne-au dat de câini.
Ne-au pus măștile de fameni,
Apoi vor ridicate-n mâini.

De când se știe lumea..
De soartă-am fost trădați.
Femeia a fost minunea.
Nouă ne-au zis bărbați.

sâmbătă, 17 decembrie 2016

Era una dintre-acele zile...

Era una dintre-acele zile, 
Când observam norii de pe ceruri. 
Era o imagine în atâtea file... 
Mă uitam în jur, simțeam că tremuri. 

Iar din focul noastrei întîlniri
Am să sufăr o-ntreagă viață.
Îți dau sentimente, tu- amintiri, 
Și o speranță vagă ca o ață.

Războiul nostru-i o dilemă. 
Și iubirea-i încurcătură.
Unul pentru altul- o problemă,
Deși iubim, aflați și-n ură. 

Mă uitam în jur, simțeam că tremuri,
Era o imagine în atâtea file,
Când observam norii de pe ceruri. 
Era una dintre-acele zile...

miercuri, 30 noiembrie 2016

Dulcea mea, tu, poezie

Dulcea mea, tu, poezie
Iubita mea, de pe hartie.

Inima, alină-mi, te implor,
Fă-o-n ciuda tuturor.

Și ţine-mă acolo, tot in vers
Nu lăsa numele, sa-mi fie șters.

Fii crucea,piatra mea memorială,
Si suflarea-mi, minim, seculară.

Fii de-asemeni lumanare-aprinsă
Felinarul, intr-o lume stinsă.

Poezie, rămâi pe veci, fidelă mie,
Fii o amintire, o floare de hârtie.

duminică, 27 noiembrie 2016

Magistrala

Vrut-am sa calc pe-un drum,
Cu stâlpi... alergatori.
Magistrala scăldată-n fum,
Pe ea mergi, de vrei să mori.

Imagini de-ntreg blurate
Lipsește ambuteiajul.
Luând păcatele în spate,
Iar în dinți curajul.

Cauți lumina și tunelul..
Despre care s-au spus balade multe,
Te-au mințit, mititelu...
Vorbe-n vânt...ba lăsate, ba pierdute.

Și cu ce rămâi atunci?
Într-o ceață atât de deasă...
Cauți o stâncă să te-arunci?
Sau pe cineva, căruia îi pasă?


joi, 24 noiembrie 2016

Mă vedea(u) iubind

Mă-ntreb din ce-s făcut,
Și ce merit eu în viață.
Dacă nu tot ce e plăcut,
Poate să provoace greață.

Și în creștet o durere.
De pierzi lumea și pământul.
Nu tot ce-i o plăcere,
Potolește sufletul si cântul.

Cât mai am de învățat,
Prin cioburi stângaci călcând?
Multe ori am fost uitat,
Chiar de mă vedea(u) iubind.


marți, 15 noiembrie 2016

În speranța unui loc prin rai

Pe-un timp, care-ar fugi,
Ai rămas atât de singur.
Cât de dură poate fi o zi,
Ai simțit și tu, la sigur.

Ai gustat dintr-un amar,
Care ți-i dat să-l guști în fiecare zi.
Ca un șoarece în sertar,
Crezi c-o fi dispărut, și n-o mai fi.

Dar mare ți-o fi mirarea,
Nu că-l vezi, ci că de el nu dai.
Murdărindu-ți crucea cu spinarea,
În speranța unui loc prin rai.

Deși știi că pilda ți-i păcatul,
În el te naști, trăiești și mori.
Abandonezi cu el uscatul,
Pornind pe mare, înspre nori.

Acolo unde timpul nu e măsurat...
Unde-ți trăiești o veșnicie.
Pe urma unei vieți, cum te-ai purtat,
Ce ți-i cunoscută numai ție.
Drept ești, sau în mare parte vinovat.

sâmbătă, 12 noiembrie 2016

Fără sfârșit, până la sfârșit

Să citești asta, mâine când te trezești,
La tine o să fie o simplă zi de astăzi,
Însă, vreau altfel iubito s-o privești,
Cu ochii tăi cei mari și limpezi.

Uite, vezi? Nici rima nu-mi mai iese.
Am emoții, și-o iubire ce-o mai port,
Suntem un puzzle, din două piese,
Tu o cireașă iar eu un tort.

Sună totul atât de straniu, poate și nebun,
Sper că zîmbești citind..
Iubito, avem ambii același drum,
Dor ne este, reciproc iubind.

Și las` să moară toți de ciudă,
Că nu le stă a fi ca noi.
C-au o iubire oarbă sau chiar surdă,
Că n-au momente atât de moi .

Scumpa mea,mai am și o dorință,
Pare a fi una grea de îmlinit.
Dar încearcă, de-ți este cu putință,
Rămâi cu mine, și-am să te iubesc fără sfârșit!
Până la sfârșit!



luni, 7 noiembrie 2016

Am doar un singur loc

Am doar un singur loc,
Atât de mic și de compact,
O cameră, eu la mijloc.
Abia, abia iluminat.

E un altar al meu și-al tuturor,
Un sfânt Graal, sceptru nemărginit.
Îmbrăcat în glasu-i strigător,
Eu uit că-s atât de slab și chinuit

Credeți voi că nebunește,
Nu.. nebunia de la alte multe vine.
Ea cel mai bine ocrotește,
Și la sânul ei mă leagănă, mă ține.

Eu și-o lume-ntreagă,
Singurătate-am botezat-o.
Și mi-i atât de dragă..
Încât până azi n-am lepădat-o.

luni, 31 octombrie 2016

Cimitirul duhurilor pierite (Part 2)

Îi place să-l ajut să scrie,
În caietul său la margini ars,
Are istorioare peste-o mie,
Oamenii au scris, la nebunie și păcat.

Îl poartă-ntr-o poșetuță gri.
Peste umăr aruncată.
Sperând că cineva-l va găsi,
Caietul mort, ciorna blestemată.

Nu-i sunt stăpân,
Și nici prieten sau amic.
E venit din alt tărâm.
Eu doar..îl găzduiesc un pic.

Îmi spune: Devorator de inimi,
Semănătorul veșnicilor dureri.
Crescut din oameni cinici,
Zidit pe oasele relelor păreri.

Mai zice..că nu vrea să plece,
Că mi-ar citi din istorii, dânsului povestite,
Că simțul timpului voi pierde.
Strâns la sânul: Cimitirului duhurilor pierite .

miercuri, 19 octombrie 2016

Cimitirul duhurilor pierite

Am un monstruleț, stă mereu pe pat,
Chip furat de omuleț, care s-a spânzurat.
Mereu are fețe diferite, nu știu de un-le ia,
Cimitirul duhurilor pierite, scris pe fața sa.

Se culcă în toată seara cu mine împreună.
Îmi șoptește despre ce-i adevăr și ce-i minciună.
Se joacă-ntr-un păr negru ca petrolu unsuros,
Sau cu niște zaruri, făcute și alea dintr-un os.

duminică, 16 octombrie 2016

Scrisori in plic(Part5)

Și-ai să grămădești mulţimi.
De regrete si dezamăgiri,
Noi sau de mari vechimi,
Ca ne-mplinitele iubiri.

Și de făcut, n-o să ai nimic.
Decât să scrii și să trimiţi apoi,
Blestematele scrisori in plic.
Făcând durerile un pic mai moi.

Și-ai să ai o viaţă, neștiind de care.
Cu prezent aiurea, fără-un viitor:
O să vrei să dai la viață reluare,
Ca să-ntorci, de cine-acum ți-i dor...

duminică, 9 octombrie 2016

Ai venit acasă

Ai venit acasă,
Și n-ai cui spune c-ai ajuns.
Vezi un măr pe masă,
Și el, de singurătate-i străpuns.

Se strică parcă-ncet,
Cum și tu putred pari să fii.
Ți-ai luat la tren bilet,
Cu care pleci, dar nu știi dacă vii.

vineri, 7 octombrie 2016

Ecou

Hei? M-aude careva ?
Sunt eu om de auzit?
Hei? Este măcar cineva?
Căci, cred c-am și orbit.

Hei, hei! Unde m-aflu acum?
E cameră sau e-u-ntreg platou?
Hei! M-ați aruncat cumva în drum?
Hei, am murit, n-am nici ecou...

Scrisori în plic(Part 4, a 8-a zi pe repeat)

Atunci ai să ajungi, să nu trăiești,
Repetabil una și aceeași zi.
În care suflarea-ți rătăcești,
Fără măcar a o-mplini.

N-o să mai fie totul atât de gri,
Și-n piept focu-ți va dărui lumina,
De-ai să uiți că și altfel poate fi.
C-ai avut și tu ca oaspete rutina.

Și ferit-ai Sfântu, să nu prețuiești..
Sau de fapt, poți lăsa și-n voie..
Fericirea n-o mai stăpânești.
Cât n-ai stărui sau avea nevoie.

joi, 29 septembrie 2016

Scrisori în plic(Part 3)

Iar de nu vei reuși să dobândești,
Aste lucruri de preț și simple.
Să nu crezi, c-am spus cumva povești,
Ele... înc-au să se întîmple.

Mai e nevoie de niște timp.
Căci el totul vindecă și uită,
Și ca un zeu de pe Olimp,
Drumul ți-l alege, sau ți-l mută.

Ca-n finalul greu și obosit.
Să dai și tu de miere,
Când războiul tău- a luat sfîrșit.
Iar revanșa, nimeni n-o mai cere...

miercuri, 28 septembrie 2016

Scrisori în plic(Part 2)

Nu e chestia-n orgoliu..
Sau mai știu eu în ce prostii.
Să nu fie lumea- purgătoriu.
Fericiri să ai, ca de copii.

Și iubirea, tot de copil să-ți fie,
Iar supărarea tot de-aici să curgă.
Toate să se prefacă-n bucurie,
Dobândit-ai pe cineva ce le alungă.

Și nimic să n-ai mai veșnic,
Decât o iubire și-o dreptate.
Să nu trimiți scrisori în plic,
La adresa: bulevardu` Singurătate...


luni, 26 septembrie 2016

Scrisori in plic

Înghiţi și tu in sec?
Te macină cumva o presimțire?
Că zbori ca musca la un bec
Crezând că lumina-i fericire?

N-am știut, și poate-o fi sortit,
Să dau de amaruri si coșmaruri,
Ca și cum aș trimite scrisori in plic.
La adrese alese la căderi de zaruri.

Și inc-o seară scăldată-n strângeri..
Acolo, unde copiii cred că e un suflet.
Unde-și ţine maturul niște plângeri,
La o inimă, pe mod silenţios cu urlet.

O picătură, atât mai am probabil.
De răbdare, care mă mai oprește,
Și mă roaga, incet și un pic amabil,
Să las cuţitul, care vai cât mă dorește...

duminică, 25 septembrie 2016

Încet

Încet, încet se strecoară,
Ca o lamă, cât un păr.
O fîșie de lumină pală,
Ce mă taie, ca pe-un măr.

Urmă nici nu lasă.
Într-atât de sec îi e tăișul.
Strâns apoi, în plasă,
Precum toamna-i strâns frunzișul.

Și ard, apoi mai și mocnesc,
Dar nu mă sting, la naiba!
Și urăsc dar și iubesc!
Cât de încurcată-i treaba...

Și ard, apoi mai și mocnesc,
Frunziș ce sunt de măr,
Deja-s cărbune, nu lucesc.
Pierdut-am florile, leru-i ler.

luni, 12 septembrie 2016

Furtună

Și normal că mai tânjesc,
Ca după nimenia în lume.
Da e adevărat, o mai iubesc,
Și-o admir- a opta, nu a mea minune.

Venită de prin ceață parcă,
Ochii ce mi-a înfumurat,
Mă văd, fiind o barcă,
Ce-n marea ei, s-a-necat.

O pălmuire de parc-a fost,
Valul cel, ce m-a abordat.
Speriindu-mi visu naiv și prost,
Mă poartă-n grabă spre uscat.

E-o furtună, pe cât de tare poate fi,
Ce din adins vrea să mă răstorn.
Nici eu, la rândul meu n-oi ocoli,
Degrabă-n veci am să adorm.
Sau poate, definitiv mă voi trezi?

sâmbătă, 10 septembrie 2016

Dragostea, și cu anii zace

Ai rămas o dureroasă amintire,
Si nu din cauza naivei tale trădări.
Ci că din tine, gustat-am fericire.
Păcat, păcat c-ai creat indepărtări.

Zădarnic lucru ai făcut,
Căci sunt și eu o fericire.
M-am străduit, și am putut,
Să-ți arăt- o sinceră iubire.

O să treacă nu mult timp,
Până cînd la a ta egoistă cunoaștere s-ajungă.
Uite sincer, chiar nu mint.
Îndepărtările, prin mine, cale-au să străpungă.

Cât de jalnici și de răi om fi,
Prin gheață și văpăi- noi încă ne vom mai iubi.

Chiar de n-om spune și om tace,
Și-om vrea reciproc să ne uităm.
Dragostea, și cu anii zace,
Nu există rost să mai plecăm.

marți, 6 septembrie 2016

Tonuri de liceu

Galben, verde, albastru, roșu
Pășesc marea, ducând paloșu.
Apa-i galbenă, de la apus.
Albastru-i un cer, albastru sus,
Verde țărm, galben nisip,
Roșu orizont, roșu prăpădit.

Negru,negru și  niște plumb.
Negru om, la persoană ciunt.
Negru portret, în rame negre,
Cameră gri,liniște, probleme.
Plumb pe masă, umbrit de geam,
Și gri și plumb, e tot ce am,

luni, 5 septembrie 2016

Suflet

Ai și tu un suflet,
De-ăla care nu-i în pieptul tău.
Și-ai trage și un urlet.
Doar îl iubești, și fără, îți e rău.

Deși știi, că-ntr-o oarecare parte,
Tot de pieptul tău, cuprins se ține.
Însă ți-i frică, să nu plece prea departe.
Căci, e un sânge, circulând prin vine.

Și vai cât de mult ți-e frică și ți-e teamă,
Să n-ajungi la ceasul sîngerării.
Și cât de mult te bucuri când te cheamă,
Zicând: Nu te schimb de dragul depărtării...

joi, 1 septembrie 2016

Nu știm a fi fericiţi

Oamenii nu pot fi fericiţi,
E o chestie scumpă din cale-afară.
Ei sunt prea de tot tâmpiţi:
O refuză-n dar, ca apoi s-o ceară.

Spuneți-mi dac-a fost măcar un om,
Împăcat și la egal iubit.
Căci eu, caut cu viteză, sărutul unui pom
Că-n lume, am fost nefericit.

Convulsii

Mă frământă nervii.
Îmi vine să urlu, așa-n convulsii,
Ca și atunci când cerbii,
Cad, grav spărgând genunchii.

Băi, da mă chinuie rău de tot,
Fiind durere atât de grea.
Atât de grea, că nu mai pot.
Și ar mai sta, și ar mai vrea...

luni, 29 august 2016

Împușcat

Nu ce prieteni?
Am fost împușcat,
Stând chiar în mulțime.
Unde toți vorbeau,
Și timpanele asurzeau,
Am fost împușcat.
De alături, de iubire.
Prieteni, atât de specială!
Pe fonul boturilor mozolite,
Ea- steaua mea polară.
Pe când eu- cățel plouat.
Cine n-ar vrea așa-mpușcat?

miercuri, 24 august 2016

Bună

Bună, astăzi mi-am răspuns la o întrebare: „De ce nu mai cred în Dumnezeu? ”
Și răspunsul ar fi cam acesta: Fiindcă nu cred în oameni, au scurs cu sau fără milă orice picătură de încredere. Chiar am senzația că m-ar vinde, doar dă-le acei 30 de arginți. La moment pare încurcată treaba. Ce are credința-n Dumnezeu cu încederea în oameni? Păi nu se spune că Dumnezeu trăiește în fiecare din noi? Sau că se află peste tot? Atunci reiese că fiind trădat de un om, sunt trădat și de Dumnezeu. Asta-i cruda mea realitate, și doar în ea cred. Dar voi?

luni, 22 august 2016

Botez

M-aș revărsa-n-trun rîu,
Cel cu apa ruginită.
M-aș opri chiar pân la brâu,
Să mai hodinesc o clipă.

Privind cum aleargă valul.
Cu răcnet zglobiu de mic copil.
Să uit unde se află malul,
Și s-adorm prăbușit în mâl.

Că de altfel cursul e neînvins,
Și tot mai deasă devine ceața.
Atât de deasă, încât m-a stins.
Și-am botezat eu râul- Viața.

marți, 9 august 2016

Mai poeți ca mine-s ochii

Nu ți-am scris versuri demult,
O știi și tu, ambii o știm,
Vreau la tine, să te-ascult,
Să spui că suntem îngeri, și iubim.

Idee n-am și nici nu știu,
Cum timpul astfel a trecut.
Ca vântul prin păru-ți castaniu.
Iubit-o nu-s poet eu priceput.

Mai poeți ca mine-s ochii,
Ce-mi tot țes atâtea pânze...
Îmbrăcîndu-te-n ele, ca-n niște rochii.
Împletite din amintiri, din cele mai blânde.

Mai poeți ca mine-s ochii,
Ce tot te-au privit fără-ncetare...
Ai tăi ochi, ce-au tot furat ca hoții,
Bucăți mari din propria-mi suflare.

Mai poeți ca mine-s ochii,
Care ți-au spus mult mai multe decât gura,
N-au fost vorbăreți și n-au spus dodii.
Te-au iubit cel mai tare, neștiind ce-i ura.

sâmbătă, 6 august 2016

Lumânarea

Vai cât de fraged totuși sânt,
Și jalnic pîlpîie lumânarea.
Cum de mă mai țin pe-ăst pământ?
Cum de mă mai suportă zarea?

Aștept ca un moșneag pribeag,
Ieșire, din acea care mai ușoară.
Să mă prindă la fereastră sau la prag.
Îmbrăcată-n negru, o domnișoară.

Și de ce nu fac din lumânare?
O puternică făclie.
Să străbată orice zare.
Să-mi aducă bucurie.

Că nu vreau?
Sau că nu pot?

sâmbătă, 9 iulie 2016

Picături

În distorsiuni cad picături de ploaie reci.
Cearcă de ma-junge, înger, la o sută șaptezeci.
Apasă-mi frâna, de ți-ar mai ajunge timp.
Căci eu sunt fulger, fulger de Olimp.

Și țin în mâini, colacul păgubitor,
Zburând cu el, devin nemuritor.
Ajungând, doamna mea, la cotitură.
Te implor, îmbrățișează și mă fură.

Și nu mă du în zări, dincolo de mări,
Sau mai știu eu în ce îndepărtări.
Du-mă sus, sau de-o fi chiar naibii-n jos.
Du-mă, unde-a spune Tatăl și Hristos.

duminică, 3 iulie 2016

Adio

Când ai de plecat și pleci,
Mereu nu ai ce spune.
Calde sau cuvinte reci.
Zac, nu vor  să răsune.

Pleca-voi și eu în tăcere.
Nimeni să nu zărească,
Nici vânt, nici adiere.
Ce-a vrut să mă răpească.

Pleca-voi fără un cuvânt a spune.
Precum soarele încet apune.
Și ca el, la fine să vă-ncălzesc un pic,
Strofe de adio, vi le scriu, vi le ridic.

Să am și eu o moștenire.
Cartea urmașilor ai mei.
Să-și amintească-n a ei citire,
Iubeam flori de nuc, nu de tei.

Iubeam și zori și stele.
Și ploile dragi mi-erau.
Fericit de toate cele,
Și de oameni ce iubeau.

Vrând să plec acum.
Regret eu pe măsură,
Calcând pe-alt drum.
Cine știe ce întorsătură.

Uitând de versul de cândva- iubit,
Am rămas singur, gol și ostenit.
Căci vina și păcatul ce-l mai țin
Nu-l pot pune-n foaie, și se face chin.

Încerc să mă convertesc în om din nou,
Vai ce absurd să faci natura un tablou.
Omule mic și iubitor, nu deveni tăciune!
Fi-i luceafăr sau un soare ce-ncet apune.




miercuri, 18 mai 2016

Spuneți-mi tot..

Spuneți-mi tot din ce-aveți,
Atât cât mai sunt eu viu.
Sfaturi, înjurături, poveți.
Spuneți-mi să le știu.

Să nu vă treziți odată,
Cu vorba doar în gând.
Lângă crucea-mi aplecată.
Lângă mine rece stând.

Și nici molitve, nici rugăciuni,
Drumul voastrei slove  nu va-ntări.
Am fost și eu plin de slăbiciuni,
De-aia în groapă nu vreau, dar voi sări.

Rămas bun, lângă salcia uscată,
Unii din voi mi-or da,
Lângă crucea-mi aplecată,
Unde rece voi zăcea.

luni, 16 mai 2016

Vis de mii-milenii

Crezut-am într-o patologie,
În pulsul chinuit, precum și este.
Sufăr de fapt de-o nebunie.
Cu chip de basm și de poveste.

Are această maladie,
Gusturi dulci și dulci și-amare.
Fie chiar o nebunie,
Sunt fericit, din mine ea răsare.

Și ca-ntr-un vis de mii-milenii,
Rămas cufundat vreau lângă ea,
Trecând peste negura vremii,
Să n-o uit, să nu mă poată uita.




sâmbătă, 23 aprilie 2016

Omului din plumb

Poate și scârțîiau cavouri,
Și-n somn adânc sânt și-acum.
Egoist, refuzai cadouri,
Izgonind iubirea-n fum.

Amaruri și coșmaruri.
Era tot ce-aveai din scump.
Plin de demoni și balauri,
Plin de demoni și de plumb.

Băi Bacovie nu știu,
Cât ai trăit, dac-ai avut tu rost.
Ai fost tu rece sau fost-ai viu.
Eu nu te văd,decât nebun și prost.

Geniu-alții te proclamă,
Cât de naivi sunt,tot nu știu.
Pierdut ești tu în cimitirul de aramă.
Ca tine nu-s și nici nu vreau să fiu.

sâmbătă, 16 aprilie 2016

Un fum de amintiri

Am o țigară, dulce mirositoare.
Cu gust amar și arzător
Aș fuma-o cu mine, la șezătoare,
Or' tăvălit în câmp-mohor

La adunare de spirite străine,
Să le-ofer și lor câte-un fum,
Să nu rămân în noapte- singur câine.
Ci să mă călăuzească-n drum.

Între degete subțiri,
O mai sucesc lin și-alene.
Trăgând un fum de amintiri,
M-așez să scriu poeme.

Acel singuratic, acel eu.
Lângă fereastră țepenit.
Îi e bine lui sau greu,
Nu știu,
Dar sigur dezamăgit.

Și poate nu numai atât.
Cine știe ce mai simte?
Soldatul cel târât.
Îl doare?Mai ține minte?

Cum tăiat a fost la gât,
Cu cuțit sau glonț fierbinte.
Sau cu cuvântul amărât.
Cuvântul ce veșnic, minte.








miercuri, 13 aprilie 2016

Motanul rătăcit, part 2

  Era o seară în plină lună. O seară în care felinarul celest s-ascunse timid după Big Ben, spunînd prin asta că-i este frică să-i consume frumusețea pământului. Într-adevăr, era una dintre cele mai miraculoase și splendide nopți ale Londrei, frumusețea ei având gust de cafea amară servită-ntr-o ceașcă drăguță de porțelan, de culoarea perlei mai exact. Din astă atmosferă, motanul, prindea aripi. Prindea aripi și pleca la Lună după glasul său, asemenea unui grifon loial lui Zeus, devenise loial vocii. Și numai în aste nopți mistice, întorcându-se c-o bucată din al său glas pe pământ, ateriza pe acoperișul Marelui Ben pentru a-și trage aerul în piept și a mieuna de dor. Doar că...nefiindu-i glasul complet, ieșea doar un țipăt. Trist era, dar se mulțumea cu atât. Și nimeni nu i-ar fi aflat transformarea și călătoria dacă nu și-ar fi uitat căpitanul unui vapor cu aburi pipa în cabină. El văzând asta trecând pe punte, a încremenit, nu știa ce fel de creatură diavolească văzuse, cu coadă,aripi de lebădă sau înger și urechi de pisică.
  Speriat a alergat prin tot orașul și a bătut la ușa fiecărei redacții de ziare, să-și împărtășească cele văzute. Însă era batjocorit, paznicii îi spuneau ori că-i nebun ori că-i beat. Întreg orașul a cutreierat și aproape că-n zădar de nu s-ar fi oprit la un colț de cartier modest, la ușa unei redacții cam prăpădite. C-o ultimă picătură de speranță a bătut la ușă. Nu auzise nimic deocamdată, atunci hotărî să-și umple pipa și să se odihnească un pic. Niște pași însă se auzi cum pășesc pe podeaua de lemn care mai și scârțîia. A deschis un bărbat înalt, cam de 40 de ani, sever la față. Vede pe bătrânul cu barba albă și cu pipa în gura care abia izbuti s-o aprindă și să tragă două-trei fumuri.
  Și-l întreabă:
-Ați dorit ceva domnule? Nedumerit privindu-l.
Căpitanul cu glasul răsuflat cearcă să-i răspundă, însă nu știe cum să aleagă cuvintele de data asta ca să nu fie iar respins.
-Păi..uite băiatul meu. Nu știu dacă mă vei crede, dar în astă seară am văzut ceva de-a dreptul minunat și totodată înspăimântător..
-Ei, intră atunci Căpitane, nu sta în prag.
  Au intrat într-o cameră luminată de un cămin în care mai mocneau niște lemne, așezându-se în fotolii, gazda își amintește să-i propună o ceașcă de ceai. Căpitanul politicos îi mulțumi de propunere, însă mai mult dorea să-i povestească despre întâmplarea sa. Când terminase vorba, redactorul nu se putea întoarce la realitate, era cu gândul după limitele odăii cu cămin. Tresărise apoi într-un moment și-și făcu avânt la mașinăriile de tipărit ce semănau mai mult a fier vechi. De emoții și copleșire nu știa cum să scrie...În acest timp se apropiase și Căpitanul, îi puse mâna pe umăr zicând : „Eu dar am să plec”. Redactorul, încă agitat îi răspunse: „Stați d-le, nici nu știu cum vă cheamă...Eu Steve mă numesc” grăbit și stângaci întinde mâna.  La care primi ca răspuns o strângere de mână însoțită de cuvintele : „Hmm, încântat de cunoștință Steve, mie Jack îmi spune, Jack Petterson.”.
  Căpitanul iar insistă să plece, Steve văzând că e în neputință să-l rețină îl petrecuse până la ușă și ca un adio întrebă unde putea să-l găsească. Acesta îi spuse că pe un vapor cu aburi ruginit ce va sta în fiecare seară lângă Westminster Bridge, având aprinsă lângă ușa cabinei o lampă verde.

  A doua zi, orașul era năvălit de ziare despre monstruoasa creatură mistică, oamenii erau nedumeriți iar tiparele troncăneau ca nebunele.Un băietan în niște șorți scurți, un pic murdari cu o gazetă subsuoară tot striga: „Doamne și gentlemeni, o nouă senzație cuprinde Londra! Aflați despre monstrul ce bântuie acoperișul Big Ben-ului numai în gazeta noastră!” Însă doar motanul era unicul suflet ce manifesta indiferență față de cele întîmplate. El aștepta doar noaptea, căci numai noaptea simțea că trăiește și nu simplu există. A căpătat și un alt colorit al blanei, era de un negru plăcut ochiului, nici pe aproape înspăimântător, ba chiar blajin și atrăgător. Mai era ornamentat și cu pete albe, mai albe ca laptele. Presărat cu stele sau scăldat în scânteile lor. Și nici pufos nu era de felul său, ci arăta a gentleman între pisici, blană lucioasă în alb-negru, perfect așezată pe corpul lui demonstra un oarecare casual motănesc, care-i accentua silueta trasă prin inel și mustețelei viclene.

luni, 28 martie 2016

Unicum

Nu sunt uragan, sincer, nici povară,
Nici victimă nu sunt, a-ntâia oară.
Și tot ce vreau, e tot ce nu am avut.
În zădar am stat, și-n zădar m-am pierdut.

Nu prezint pic de interes, sau invers.
Poate-mi pasă doar de proză și de vers,
De cuvintele vechiului caiet șters.
Spre nu știu ce, am tot mers și-am tot mers.

Și căutat-am lucru necunoscut,
Neștiind, am cerut și-am tot cerut.
Unicul lucru- dobândit și priceput:
„În zădar am stat, și-n zădar m-am pierdut”.

Și vreau să devin,să fiu - tot nu știu ce
Rege la-nălțime, sau un purice,
Ansamblu de bucăți ori întregime.
Vânt nebun, purtător de prospețime.

Negru întuneric, albă lumină,
Înaltul soare, luna ce se-nchină.
Sfeșnic sau păcat cu-amfetamină,
Un coșciug, din care-i lumea plină.

Blesteme, ura purtată s-o sugrum,
Vorbele-n vânt, faptele-n fum.
Căci în lume doar eu unul sunt,
Nemaipomenit și rece...unicum.








vineri, 25 martie 2016

Când ești supărată

Când e supărată, e și mai frumoasă.
Obrajii i se umflă și ochii îi lucesc.
Pieptul ei e liniște și e casă,
Când e supărată, eu mai tare o iubesc.

Când e supărată, e ca nimeni-alta,
Își ascunde fața, mi-i dor, și-n ochi zăresc:
Ea e inspirație, e însuși arta.
Ea se supără, eu mai tare o iubesc.

Când ești supărată, te agăț, te enervez,
Ca să uiți de supărare, ochii să-i deschizi.
Să vezi universul în care evadez,
Când întinse-mi stau brațele, tu să le cuprinzi.

Și să mă ții atât de strâns, să nu pot cădea,
Și nici griji să nu-ți faci, dacă ți-ai făcut cândva.
Eu n-o să plec, ci voi sta s-aud inima ta.
Cum bate-ncet, vrând s-o liniștească pe a mea.

De la rău trecând la bine, e ușor, firesc,
Pe când invers- o nebunie și-un act prostesc,
Când e supărată, e și mai frumoasă.
Când e supărată, eu mai tare o iubesc.


joi, 10 martie 2016

Scăpare

Vedea-voi în miezul lumii sumbre,
Oameni nemernici,speriați de umbre.
Vedea-voi pe ei, dincolo de ușă,
Oameni nemernici, murdari de cenușă.

Iar pe lângă ei, unica scăpare..
Mă privește simplu și nevinovat,
Chemându-mă.. la o sărutare.
Chemându-mă..să-mi dea de leac.

Are brațele subțiri, nu tocmai mici.
Și-o privire, mai tare decât un bici.
M-aș cufunda.. la pieptu-i liniștit.
M-aș cufunda.. și-aș gusta din infinit.

S-o cuprind.. ar părea puțin.. sau poate..
Chiar asta vrea, și-o spune-n șoapte.
După înserat, la-nceput de noapte.
Să știu de ea, să uit de moarte.




duminică, 6 martie 2016

Motanul rătăcit

 Nu mai mieunase de multă vreme. Umbla pe bulevardele mizere ciulind urechile la fiecare scârțâit de ușă, la fiecare sunet ascuțit ce-i reamintea de glasul său. Alteori le ignora trecând pe drum de parcă ar fi fost surd. Nu era disperat, dar nici indiferent. Lumea de fapt îi aparținea. Însă tânjea după nopțile în care la o lună plină, trăgea un mieunat tocmai din diafragmă, tocmai din capătul cozii. Uneori auzea și niște replici înapoi, deseori fiind blajine, de la alte pisici desigur, dar din alea domestice care trăiau după voința stăpânilor și rareori nimereau la balcon ca să absoarbe puțină lumină de la felinarul în semi-fază. Alteori nici măcar propriul ecou nu-și auzea, nu-l întrista, el credea că e prea bun glasul său pentru astă lume.
 Așa și s-a pomenit fără de glasul său, și nu din cauză că nu era mulțumit. Dar din cauza însăși a vocii care se cerea auzită și apreciată. Neavând asta din partea motanului, zise să plece la felinar. Zis și făcut. Înapoi nu s-a mai întors, probabil pierduse drumul printre norii mozoliți de cenușă ce apăruseră mai apoi. Motanul deja avea o grămadă de timp, începuse a se domestici. În sens că nu făcea nimic, doar lenevea ca majoritatea pisicilor.
 Glasul felinei blocat în felinarul celest mai suna. Jurase el că va îmbiba fiecare strop de ploaie, fiecare fulg și orice adiere de vânt cu timbrul său fin, ca să ajungă la motan, oriunde ar fi: printre tomberoane, pe acoperișuri sau la cel mai luxos balcon. Important era doar ca să-l adie acel vânt sau să-i cadă pe nas un fulg sau un strop de ploaie.

marți, 1 martie 2016

Stea polară

Îți scriu ție, creatură solitară.
O, iubita mea stea polară!
Urăsc puternic lumea, cea neclară.
Arată-mi calea, să nu dau de ea iară.

Îți scriu ție, pentru întîia oară.
O, iubita mea stea polară!
Urăsc prea mult viața, cea amară.
Arată-mi calea, să n-o-ntâlnesc iară.

Scrisoare fierbinte, e în zbor acum.
Dar frică mi-i, să nu se piardă-n drum.
În bezna nopții, în ceață sau în fum.
Frică mi-i, și din frică mă sugrum.

Îți scriu ție, celestă lăcrimioară,
O,iubita mea stea polară!
Chinuit mi-i sufletul, vrea afară...
Îți arăt eu calea,vin-o de m-omoară.

miercuri, 27 ianuarie 2016

Graiul poetului

Graiul său, sclipiri de stele.
Sugrumat în gânduri grele.
Abia lucește, mai nu piere.
Moarte vrea și moarte cere.

Sfârșit de vorbe putrede.
Început de idei lucede.
Prima, a doua dăinuie,
El scriind, se destăinuie.

Moare-n rimă,în zăpadă,
Ca pe nimeni să nu vadă.
S-ascundă cu el tezaur,
Pentru ei-gunoi, pentru el-aur.

sâmbătă, 23 ianuarie 2016

Afară ninge liniștit

Afară ninge liniștit.
În casă n-arde focul.
Sub plapumă-s ghemuit,
Și-mi chem grăbit norocul.

Afară ninge mășcat.
Urmăresc valsul haotic.
Și sper că nu-s înghețat.
Și sper că nu-s abiotic.

vineri, 22 ianuarie 2016

Proză

   Erau orele șapte dimineața,ceața nu se retrase încă de pe imașul din vale.Ceva raze de soare ieșeau de după „muntele satului”.Bunelu îi spunea „Unchiul Codrului”.
   Era un deal în apropierea satului Coșcodeni, mai exact după imașul din vale, partea de Sud-Est. Avea cred Bunelu o legătură cu acel „Unchi”, eu dintr-o parte îl vedeam pe bunic ca întruchiparea omenească a dealului.Înalt,viguros,trecut prin vreme ce-au lăsat pe el semne.
 -Bună dimineața,bunelu!
Mă apropii de lavoar,urmărindu-l pe bunic cu o privire nedumerită.
 -Bună-bună,Petrică! Îmi spuse el într-o răsuflare grea și c-o nostalgie în expresia feței sale ornamentată cu riduri.
 -Te frământă ceva? Îl întreb eu după ce-mi șterg fața cu prosopul atârnat pe sârma de rufe.
 -Ehh...măi Petrică,cum să-ți spun? Face o pauză,concomitent mă intrigă. Cred că nu ți-am zis destule în viața asta.
 -De ce spui una ca asta? Cu timbru liniștit mă adresez însă mai confuz.
 -Păi..îl vezi pe unchi? Seamănă cu mine,nu?
Se uită în continuare cu admirație la deal,dar... totuși nostalgic evocă: „Îți place așa-i?”.Își întoarce fugitiv privirea spre mine, după care iar se focusează la „Unchi” și adaugă: „E înalt,e frumos,e plăcut să-l privești, este veșnic...”. Aici glasul său muțește.
  Soarele ieșise pe trei sferturi asupra dealului, aerul se-ncălzea cu încetul, iar liniștea se înecase, apariția își făcea buciumul satului în toată splendoarea sa feciorească. Pe drum își ducea gîștele la baltă nenea Mardari, țintesc privirea spre poartă și-l văd cum își scoate pălăria în semn de salut sau respect,îi clatin și eu din cap, așezînd pe sârmă prosopul.Dintr-o dată... repezit mă întorc spre bunel cu vorbele: „Păi și unde-i Calu* ?”. Am rămas ca lovit de trăsnet. Bunelu nu era. Și nici eu nu mă aflam la casa lui. Murise de-acum opt ani,tot prin zilele geroasei ierni fără zăpadă.
                                   
Calu* - Numele ce-l purta câinele bunelului.

                                                                                                                            16.12.2015