Picături

În distorsiuni cad picături de ploaie reci.
Cearcă de ma-junge, înger, la o sută șaptezeci.
Apasă-mi frâna, de ți-ar mai ajunge timp.
Căci eu sunt fulger, fulger de Olimp.

Și țin în mâini, colacul păgubitor,
Zburând cu el, devin nemuritor.
Ajungând, doamna mea, la cotitură.
Te implor, îmbrățișează și mă fură.

Și nu mă du în zări, dincolo de mări,
Sau mai știu eu în ce îndepărtări.
Du-mă sus, sau de-o fi chiar naibii-n jos.
Du-mă, unde-a spune Tatăl și Hristos.

Adio

Când ai de plecat și pleci,
Mereu nu ai ce spune.
Calde sau cuvinte reci.
Zac, nu vor  să răsune.

Pleca-voi și eu în tăcere.
Nimeni să nu zărească,
Nici vânt, nici adiere.
Ce-a vrut să mă răpească.

Pleca-voi fără un cuvânt a spune.
Precum soarele încet apune.
Și ca el, la fine să vă-ncălzesc un pic,
Strofe de adio, vi le scriu, vi le ridic.

Să am și eu o moștenire.
Cartea urmașilor ai mei.
Să-și amintească-n a ei citire,
Iubeam flori de nuc, nu de tei.

Iubeam și zori și stele.
Și ploile dragi mi-erau.
Fericit de toate cele,
Și de oameni ce iubeau.

Vrând să plec acum.
Regret eu pe măsură,
Calcând pe-alt drum.
Cine știe ce întorsătură.

Uitând de versul de cândva- iubit,
Am rămas singur, gol și ostenit.
Căci vina și păcatul ce-l mai țin
Nu-l pot pune-n foaie, și se face chin.

Încerc să mă convertesc în om din nou,
Vai ce absurd să faci natura un tablou.
Omule mic și iubitor, nu deveni tăciune!
Fi-i luceafăr sau un soare ce-ncet apune.