Graiul poetului

Graiul său, sclipiri de stele.
Sugrumat în gânduri grele.
Abia lucește, mai nu piere.
Moarte vrea și moarte cere.

Sfârșit de vorbe putrede.
Început de idei lucede.
Prima, a doua dăinuie,
El scriind, se destăinuie.

Moare-n rimă,în zăpadă,
Ca pe nimeni să nu vadă.
S-ascundă cu el tezaur,
Pentru ei-gunoi, pentru el-aur.

Afară ninge liniștit

Afară ninge liniștit.
În casă n-arde focul.
Sub plapumă-s ghemuit,
Și-mi chem grăbit norocul.

Afară ninge mășcat.
Urmăresc valsul haotic.
Și sper că nu-s înghețat.
Și sper că nu-s abiotic.

Proză

   Erau orele șapte dimineața,ceața nu se retrase încă de pe imașul din vale.Ceva raze de soare ieșeau de după „muntele satului”.Bunelu îi spunea „Unchiul Codrului”.
   Era un deal în apropierea satului Coșcodeni, mai exact după imașul din vale, partea de Sud-Est. Avea cred Bunelu o legătură cu acel „Unchi”, eu dintr-o parte îl vedeam pe bunic ca întruchiparea omenească a dealului.Înalt,viguros,trecut prin vreme ce-au lăsat pe el semne.
 -Bună dimineața,bunelu!
Mă apropii de lavoar,urmărindu-l pe bunic cu o privire nedumerită.
 -Bună-bună,Petrică! Îmi spuse el într-o răsuflare grea și c-o nostalgie în expresia feței sale ornamentată cu riduri.
 -Te frământă ceva? Îl întreb eu după ce-mi șterg fața cu prosopul atârnat pe sârma de rufe.
 -Ehh...măi Petrică,cum să-ți spun? Face o pauză,concomitent mă intrigă. Cred că nu ți-am zis destule în viața asta.
 -De ce spui una ca asta? Cu timbru liniștit mă adresez însă mai confuz.
 -Păi..îl vezi pe unchi? Seamănă cu mine,nu?
Se uită în continuare cu admirație la deal,dar... totuși nostalgic evocă: „Îți place așa-i?”.Își întoarce fugitiv privirea spre mine, după care iar se focusează la „Unchi” și adaugă: „E înalt,e frumos,e plăcut să-l privești, este veșnic...”. Aici glasul său muțește.
  Soarele ieșise pe trei sferturi asupra dealului, aerul se-ncălzea cu încetul, iar liniștea se înecase, apariția își făcea buciumul satului în toată splendoarea sa feciorească. Pe drum își ducea gîștele la baltă nenea Mardari, țintesc privirea spre poartă și-l văd cum își scoate pălăria în semn de salut sau respect,îi clatin și eu din cap, așezînd pe sârmă prosopul.Dintr-o dată... repezit mă întorc spre bunel cu vorbele: „Păi și unde-i Calu* ?”. Am rămas ca lovit de trăsnet. Bunelu nu era. Și nici eu nu mă aflam la casa lui. Murise de-acum opt ani,tot prin zilele geroasei ierni fără zăpadă.
                                   
Calu* - Numele ce-l purta câinele bunelului.

                                                                                                                            16.12.2015