De voi, tot fuge lumea?

De voi, tot fuge lumea?
Fiecare cu planul său,
Iar răbdarea când atinge culmea,
Vă isprăviți? Și cât vi-e greu?

De voi, tot fuge lumea?
Deși vreți să-i îmbrățișați
Și de fiecare dată, lunea
Vă pomeniți tot mai îndepărtați

De voi, tot fuge lumea?
Când nu vreți să-i mai urmați
Și cât de mare vi-e minunea
Și cât de tare vă-ntristați ?

De voi, tot fuge lumea?
Ori la rândul vostru, sunteți fugari?
Cui aparține înșelăciunea?
Și care-s la suflet mai amari?

Decembre

Cade-o floare
Și se-ngroapă.
Nu-i ajunge soare,
Și nici apă.

Cade-o floare
Sub o talpă groasă,
Crezand că-i tare,
Mult prea albastră.

A căzut o floare
Din ispita sa, în chin.
Jalnică aratare
Nu o floare, ci un spin.

Cu gând de decembre,
Îți scriu.
Mi-ai adus azi lemne,
Ca să-mi fac sicriu.

La vie

La vie,
Blestem de-nvăluire
N' existe pas de fericire
N' existe, așa zis-a mântuire
Sau preaînchipuitul judecător
Volumul de povești: a nuș-câta lui venire
Omul cu butoane: război, rac, omor.
-Hm, fiica mea, full packet? Azi la reducere viol.

Ce floare să fiu, să stăm într-o câmpie?

Dimineața nu mai scrii.
Și nu mai întrebi ce întrebai.
Visuri, ce-am avut atâtea mii
Le plănuiești pe toamnă-n mai.

Dimineața nu mai scrii
Am și uitat, când mai scriai
Și când la tine, mă pornii
Te-ai făcut, că cine-s, nu știai.

Dimineața nu mai scrii
Doar străinilor dimineața nu se scrie
Mă-ntreb: Oare cine-s știi?
Ce floare să fiu, să stăm într-o câmpie?

Dacă

Dacă-s fericit,
Eu nu prea scriu la ale mele.
Iar dacă-s și iubit,
Am doar o stea, în mii de stele.

Și dacă am simțit,
Că-s și eu ca nimeni altul.
Să știi că n-a iubit,
Așa tare păcatele nici dracul.

Că muză-mi ești
În viață, și nu cumva în poezie.
Nu exist-așa povești
Cu iubire de care-ți port eu ție.

Dar să nu crezi că e poveste,
Viața, sau ceea ce acuma-ți spun.
Iubirea crește, și duce-o veste:
C-am reușit să găsesc la tine drum.

Și țin mai mult și mai intens,
Și-am să fac ce lumea n-a putut,
Să cuprindă un univers imens
Din râsul tău, zâmbetul tău, ce tare m-au durut.

Ce scump îți este costul,
Și ce mare în viața mea ți-i rostul.

Univers de frunze și eșarfe parfumate.
Cuprinde-mă pătimitor din spate.

Lebădă

Impresie am una
În caz c-ai dispărea
Și s-ar atinge struna,
Eu, în sinea mea
Te-aș picta într-una.

Și un lac de-aș mai avea,
Lebădă m-aș face.
Ca atunci, când-ai dispărea
Să găsesc acolo- pace.

Floarea cea albastră

Când stele să cobor am vrut,
Tu te-ai făcut străină.
Văzând, știind că m-a durut
Tu, n-ai mai făcut lumină.

Când munții vrut-am să întorc,
De dragul nostru, de dragul tău,
Văzând cum durerile mă storc
Tu, ai lăsat să se facă hău.

Când inima am scos din piept,
Și-am aruncat-o pe fereastră.
Am inceput a fi inert
Iar tu, floarea cea albastră.

Nu mi-a reușit să-(o)-nvăț

Foarte repetabil.
Strig că nu mai fac greșeli.
Demn că sunt amabil,
Tot încerc să nu mă-nșel.

Nu știu de-o fi legat,
De lucruri mari, fie or' mărunte
Simt că m-am împiedicat
Deși-mi țineam pieptul cât un munte.

Și așa în viață s-ajunge
Prin linii negre o lumină
Care fix în bătăi împunge
Maiestuos- că-i asasină

Și în gânduri mă-neacă
Cum m-au înecat și alți oameni
Și-apoi tainic pleacă
De mă lasă cu mai bravi, cu alți mai fameni.

Și-n starea aia proastă,
Se rotește totul în jurul unei piese
De am dureri sub coastă:
- Nu mi-a reușit s-o-nvăț, și nici nu-mi iese.

Am dormit azi ca un mort

S-a stins lumânarea de pe tort,
Cum se stinge viața de pe mort

Ca mortul, nu poți s-adormi,
Ca mortul, poți doar să mori

Mortul tace și aude tot,
Cu mâinile pe piept
Și brațe îndoiate la cot.

Pe mort îl doare tot.
Sufletul însă nu-l doare,
Cu mâini, îndoiate la cot
El suflet nu mai are.

Mortul nu poate scri
Deși moștenire lasă
Mortul poate doar muri
Încătușat, de pat, în casă.

După ce săruți, apoi mă cerți?

Ramuri de nuc foșnesc,
Și-mi pare că afară plouă.
Cu toată ființa, încă iubesc
Iar de plouat- în mine plouă.

O lumină mai reflectează
Vagă, în fața câtorva pereți
Mai departe ce urmează?
După ce săruți, apoi mă cerți?

Iar mâinile astea atât de dureroase
De gând ai în tine să le betonezi?
Falsități, știai? Sunt numeroase
Ai grijă, ai putea în ele să te pierzi

Chipul meu,
Ce-ți spune?
Simplu-ateu?
Soare? Să te-ndrume?
Or soare ce-apune?

Prizonieri

Suntem niște prizonieri
Înlănțuiți ca niște fiare.
Prinși între azi și-ntre ieri,
Prinși de ură și iertare.

Suntem niște neghiobi,
Din care cântece înalță.
Al propriilor vise robi,
Și cu ce o viață- ne încalță.

Privitori mereu pe geamuri
Savanți si gânditori.
De fapt arbori cu uscate ramuri,
Pe care nu stau nici măcar ciori.

Atât de-nțepeniți-
-Lemn uscat de nuc.
De fiecare dată nefericiți,
Când oameni ni se duc.

Pot fi

Pot fi rece
Atât de rece, încât să pun capac aerului,
Și să devină iz de canalizație.

Pot fi rece
Atât de rece, încât să pun capac omului,
Și să devină umbră-n cimitir.

Pot fi atât de rece,
Încât să inspir izul de canalizație,
Și să trăiesc în cimitir.

Ți-aș lega mâinile cu eșarfa ta

Te-aș lua cu mine,
După mâneci, după mări
Zidindu-te-n mine,
S-avem clipe și-ntâmplări.

Întâmplare a fost, cu noi.
O explozie-n univers
Față-n față... goi
În sufletu-mi, și-n vers.

Te-aș lua cu mine, unde-aș pleca,
Pe litoraluri, sau locuri înghețate.
Iar mâinile, cu eșarfa ți le-aș lega
Cu grijă, cum ai pictat, triunghi pe spate.

Navetă

Din mâna stângă iau țigări,
Din cea dreaptă, iau bricheta.
Și caut să o sting, în mări,
Dar umplu-n scrum naveta.

Apoi din mâna stângă,
Iau pe amândouă.
Încă, înc-o adiere blândă.
Care nu mai plouă.

Apoi îmi iau naveta,
Și-o pun la grămada de cenușă.
Ascund țigările, bricheta
Și intru-n casă, după ușă.

Mă simt obosit, și îmi e somn,
Am afumat inima destul.
Și-aș vrea așa s-adorm,
Că de viață, am fost sătul.

Că doare, că tot doare,
Că am navetă,
Și nu am râu, nici mare.
Dar am brichetă.

Și am motor,
De mult n-am vrut așa să mor.

Ma forêt

J'avais un amê comme une forêt,
Il est sans blancheur au matin.
Pour autres gens c'est une secret,
Et ce n'est pas un habituel jardin.

Ma forêt grandie par mes pensées,
Si grand comme l'Ocean.
Rempli, quand je pleurais,
Et j'ne peux rien faire maintenant.

Tristețea mea

Afară plouă, și-mi spală tot ce-a rămas în dantela cu care-mi spânzuram sufletul. Acum sunt ca betonul după ploaie, gata pentru alte picioare care m-or călca și m-or înnămoli. Afară plouă și peste nucul meu, gol încă, neînmugurit încă, ah tristețea mea. Vii atunci când mi-e dor de tine. Eu în noapte te aștept, stau cu tine pe net, stăm în doi până nu cad mort de somn. Ah tristețea mea, tu ai chipul a tot ce am iubit, ah tristețea mea. Ești trecutul de mult timp, sau trecutul de o secundă-n urmă? Uite, degrabă ne despărțim, la somn mă trage. Dar să nu uiți cumva, să vii și mâine... Dacă nu vii tu, nu știu dacă mai vine cineva. Te-am pupat.

Degete din alte mâini

Acum suntem străini...
Iar privirile nu ni se-ntâlnesc.
Eram degetele unei mâini,
Care pretindeau că se iubesc.

Acum dragă suntem străini
Nici măcar urme n-am lăsat.
Suntem degete din alte mâini,
Care-au îndrăznit și s-au uitat.

Uitați, rămași niște fantome
Nici măcar urme n-am lăsat.
Decât urma multora arome,
Ce-n mâna noastră- a sângerat.

Acum dragă străini suntem,
Și probabil un regret comun avem:
Nu trebuia să ne pozăm,
Când n-am avut de gând poze să păstrăm.

I sau unu

Îmi pictează-n mâini iubire,
Dar mi-o oferă în alt mod.
Un sărut- atâta fericire...
Lipsa ei, e-n gât - un nod.

Părul ondulat și dulcele ei buze,
Îmi spun des, că sunt comod.
Nevoie n-am în mulţimi, și-n muze.
Când lipsa ei, e-n gât - un nod.

Poate fi cât copil, atât și matură.
Și-o ador în orice fel apare
Și-o admir, și-o fac fără măsură.
Sărutul ei- m-aruncă-n mare.

Totu-i trecător femeie

Femeie, ochișori de motănel.
Sprâncene lungi și-adormite.
În fața lor, m-aș face mititel,
Și mi-ar șterge atâtea clipe...

Femeie, nemărginit tu lac,
Aromă de cafea amară.
Buze, flori de liliac,
Ai mirosul tău de vară...

Femeie, neacuprinsă tu fiinţă.
La limite, atât de infinită.
Încerca-voi, de-mi stă-n putinţă,
Să te las în pace, încă...

Totu-i trecător femeie,
Și frumuseţea-ţi orbitoare,
Ca o fiară are sa pieie.
Cum și iubirea moare...

Damn, your eyes

S-a ajuns totul atât de rău,
Totul părând atât de răsuflat...
Chiar să mor, mi-ar fi tot greu.
Fraților? Poate eu m-am defectat?

Sau vremurile au luat-o prea-nainte?

De nu pot înțelege ce-i în vogă,
Or' e povestire? Or` cineva mă minte?
Că iubirea nu e viață, ci o probă.

In care-aș sta și poate încă stau,
Să  adun, sa plătesc acel price.
Vreau, clipele când nu mă săturau:
Damn, your eyes!

O iarnă

O iarna, cu deficitul în zăpadă,
Și-un decembrie cumplit.
Mi-am lăsat orgoliul, ca dovadă,
Și ți-am spus că am iubit..

Iar la căderea celei de-ntâi zăpezi,
Era mijloc de iarnă.
Și închipuie-ți, iar de poți- să crezi!
Iubirea ta era în pană...

Și ca o ploaie, cu intenții revărsate.
Imploram, nu mă uita!
Însă lupu-și schimbă blana-n spate,
Păcat... că  năravul -ba...

Cont, nu s-a ținut și nu se ține
Ce-am să zic, și ce mai simt...
Iar că nu-s ok, și nu mi-e bine,
Sunt nevoit să tac, și să mai mint.

Versul ce-a plâns

Am scăpat o lacrimă
Într-un vers, și l-a aprins.
Prefăcând în patimă,
Obrazul, domol ce-a plâns.

Sufletul- făcându-l lac,
Ochii într-o lumină.
Văd oglinda și-un sărac.
Iubirea- o desetină.

Lumea- stoarsă apăsare.
Picură cu răi, treptat,
Și spre franca mea mirare.
Locul, a rămas uscat.

Năframa lumii, deși pătată,
Ocrotit-a duhul unui pământ.
Cinstea încă ni-i curată,
Nu ne-o duceți în mormânt !

Nu suntem cu tot pierduți,
Mai există-o licărire...
Și bogați și săraci și muți.
Toți, mai cred într-o iubire.

Naiv, încă mai cred și eu,
Din cauza setei ce am dus..
Mi-a fost bine, dar și greu,
Când apa lor n-a fost de-ajuns.  

Vreau multe să se schimbe,
Să uit de primul fulg, aș vrea..
Amintirea, să se plimbe,
Prin versul, ce mereu plângea.

Să aibă un surâs pe chip,
Privirea-i să lecuiască,
Locul unde m-am fript-
Fericirea să-nflorească.

Ba și ceilalți s-o cunoască,
Care viața nu și-au impărțit,
Și n-au vrut să mă iubească.
Când eu atâta i-am iubit...

Atât de dureros

N-are cine să te mintă,
C-ai zâmbetul frumos.
Inima nici nu ți-i frântă.
Dar ți-i atât de dureros..

N-are cine să te-alinte,
Și să-ți șoptească mai duios:
-Ai grijă și fii cuminte !
Și ți-i atât de dureros..

N-au cumpăt și nici dorință.
Și devii tot mai fricos.
Să fii iubit e cu neputință,
Și ți-i atât de dureros...