Împușcat

Nu ce prieteni?
Am fost împușcat,
Stând chiar în mulțime.
Unde toți vorbeau,
Și timpanele asurzeau,
Am fost împușcat.
De alături, de iubire.
Prieteni, atât de specială!
Pe fonul boturilor mozolite,
Ea- steaua mea polară.
Pe când eu- cățel plouat.
Cine n-ar vrea așa-mpușcat?

Bună

Bună, astăzi mi-am răspuns la o întrebare: „De ce nu mai cred în Dumnezeu? ”
Și răspunsul ar fi cam acesta: Fiindcă nu cred în oameni, au scurs cu sau fără milă orice picătură de încredere. Chiar am senzația că m-ar vinde, doar dă-le acei 30 de arginți. La moment pare încurcată treaba. Ce are credința-n Dumnezeu cu încederea în oameni? Păi nu se spune că Dumnezeu trăiește în fiecare din noi? Sau că se află peste tot? Atunci reiese că fiind trădat de un om, sunt trădat și de Dumnezeu. Asta-i cruda mea realitate, și doar în ea cred. Dar voi?

Botez

M-aș revărsa-n-trun rîu,
Cel cu apa ruginită.
M-aș opri chiar pân la brâu,
Să mai hodinesc o clipă.

Privind cum aleargă valul.
Cu răcnet zglobiu de mic copil.
Să uit unde se află malul,
Și s-adorm prăbușit în mâl.

Că de altfel cursul e neînvins,
Și tot mai deasă devine ceața.
Atât de deasă, încât m-a stins.
Și-am botezat eu râul- Viața.

Mai poeți ca mine-s ochii

Nu ți-am scris versuri demult,
O știi și tu, ambii o știm,
Vreau la tine, să te-ascult,
Să spui că suntem îngeri, și iubim.

Idee n-am și nici nu știu,
Cum timpul astfel a trecut.
Ca vântul prin păru-ți castaniu.
Iubit-o nu-s poet eu priceput.

Mai poeți ca mine-s ochii,
Ce-mi tot țes atâtea pânze...
Îmbrăcîndu-te-n ele, ca-n niște rochii.
Împletite din amintiri, din cele mai blânde.

Mai poeți ca mine-s ochii,
Ce tot te-au privit fără-ncetare...
Ai tăi ochi, ce-au tot furat ca hoții,
Bucăți mari din propria-mi suflare.

Mai poeți ca mine-s ochii,
Care ți-au spus mult mai multe decât gura,
N-au fost vorbăreți și n-au spus dodii.
Te-au iubit cel mai tare, neștiind ce-i ura.

Lumânarea

Vai cât de fraged totuși sânt,
Și jalnic pîlpîie lumânarea.
Cum de mă mai țin pe-ăst pământ?
Cum de mă mai suportă zarea?

Aștept ca un moșneag pribeag,
Ieșire, din acea care mai ușoară.
Să mă prindă la fereastră sau la prag.
Îmbrăcată-n negru, o domnișoară.

Și de ce nu fac din lumânare?
O puternică făclie.
Să străbată orice zare.
Să-mi aducă bucurie.

Că nu vreau?
Sau că nu pot?