Încet, încet se strecoară,
Ca o lamă, cât un păr.
O fîșie de lumină pală,
Ce mă taie, ca pe-un măr.
Urmă nici nu lasă.
Într-atât de sec îi e tăișul.
Strâns apoi, în plasă,
Precum toamna-i strâns frunzișul.
Și ard, apoi mai și mocnesc,
Dar nu mă sting, la naiba!
Și urăsc dar și iubesc!
Cât de încurcată-i treaba...
Și ard, apoi mai și mocnesc,
Frunziș ce sunt de măr,
Deja-s cărbune, nu lucesc.
Pierdut-am florile, leru-i ler.
