Și normal că mai tânjesc,
Ca după nimenia în lume.
Da e adevărat, o mai iubesc,
Și-o admir- a opta, nu a mea minune.
Venită de prin ceață parcă,
Ochii ce mi-a înfumurat,
Mă văd, fiind o barcă,
Ce-n marea ei, s-a-necat.
O pălmuire de parc-a fost,
Valul cel, ce m-a abordat.
Speriindu-mi visu naiv și prost,
Mă poartă-n grabă spre uscat.
E-o furtună, pe cât de tare poate fi,
Ce din adins vrea să mă răstorn.
Nici eu, la rândul meu n-oi ocoli,
Degrabă-n veci am să adorm.
Sau poate, definitiv mă voi trezi?
