Iară prinzi putere,
Făptură solitară..
Îmi aduci în palme stropi de mucedă durere.
Sorbindu-le..te simt aproape iară.
Tu mereu plină de nesațiu,
De chinuri și scurgere de sînge.
Ai aparte o lume,un oarecare spațiu,
Unde mă îndemni,în față a-ți plînge.
A-ți îngenunchia cu grație,
Mi-i o patimă..
Și pretutindeni o admirație.
Care o spăl,cu-n strop de lacrimă,
Și c-o durere,de a inimii contracție.
Cât mai ai de gând?
Mințile să-mi sucești?
Cu pasul încet,plăpând,
Ce spre mine mărșăluiești.
Cu glasul ce-mi răsună-n gând,
Ce a te venera mă-ademenești.
Chiar nu-ți voi deveni anost?
Să cunosc și eu liniștea.
Căci să trăiesc..nu mai are rost,
Dacă-mi e robit sufletul și pacea.
