După ce săruți, apoi mă cerți?

Ramuri de nuc foșnesc,
Și-mi pare că afară plouă.
Cu toată ființa, încă iubesc
Iar de plouat- în mine plouă.

O lumină mai reflectează
Vagă, în fața câtorva pereți
Mai departe ce urmează?
După ce săruți, apoi mă cerți?

Iar mâinile astea atât de dureroase
De gând ai în tine să le betonezi?
Falsități, știai? Sunt numeroase
Ai grijă, ai putea în ele să te pierzi

Chipul meu,
Ce-ți spune?
Simplu-ateu?
Soare? Să te-ndrume?
Or soare ce-apune?

Prizonieri

Suntem niște prizonieri
Înlănțuiți ca niște fiare.
Prinși între azi și-ntre ieri,
Prinși de ură și iertare.

Suntem niște neghiobi,
Din care cântece înalță.
Al propriilor vise robi,
Și cu ce o viață- ne încalță.

Privitori mereu pe geamuri
Savanți si gânditori.
De fapt arbori cu uscate ramuri,
Pe care nu stau nici măcar ciori.

Atât de-nțepeniți-
-Lemn uscat de nuc.
De fiecare dată nefericiți,
Când oameni ni se duc.

Pot fi

Pot fi rece
Atât de rece, încât să pun capac aerului,
Și să devină iz de canalizație.

Pot fi rece
Atât de rece, încât să pun capac omului,
Și să devină umbră-n cimitir.

Pot fi atât de rece,
Încât să inspir izul de canalizație,
Și să trăiesc în cimitir.

Ți-aș lega mâinile cu eșarfa ta

Te-aș lua cu mine,
După mâneci, după mări
Zidindu-te-n mine,
S-avem clipe și-ntâmplări.

Întâmplare a fost, cu noi.
O explozie-n univers
Față-n față... goi
În sufletu-mi, și-n vers.

Te-aș lua cu mine, unde-aș pleca,
Pe litoraluri, sau locuri înghețate.
Iar mâinile, cu eșarfa ți le-aș lega
Cu grijă, cum ai pictat, triunghi pe spate.

Navetă

Din mâna stângă iau țigări,
Din cea dreaptă, iau bricheta.
Și caut să o sting, în mări,
Dar umplu-n scrum naveta.

Apoi din mâna stângă,
Iau pe amândouă.
Încă, înc-o adiere blândă.
Care nu mai plouă.

Apoi îmi iau naveta,
Și-o pun la grămada de cenușă.
Ascund țigările, bricheta
Și intru-n casă, după ușă.

Mă simt obosit, și îmi e somn,
Am afumat inima destul.
Și-aș vrea așa s-adorm,
Că de viață, am fost sătul.

Că doare, că tot doare,
Că am navetă,
Și nu am râu, nici mare.
Dar am brichetă.

Și am motor,
De mult n-am vrut așa să mor.

Ma forêt

J'avais un amê comme une forêt,
Il est sans blancheur au matin.
Pour autres gens c'est une secret,
Et ce n'est pas un habituel jardin.

Ma forêt grandie par mes pensées,
Si grand comme l'Ocean.
Rempli, quand je pleurais,
Et j'ne peux rien faire maintenant.

Tristețea mea

Afară plouă, și-mi spală tot ce-a rămas în dantela cu care-mi spânzuram sufletul. Acum sunt ca betonul după ploaie, gata pentru alte picioare care m-or călca și m-or înnămoli. Afară plouă și peste nucul meu, gol încă, neînmugurit încă, ah tristețea mea. Vii atunci când mi-e dor de tine. Eu în noapte te aștept, stau cu tine pe net, stăm în doi până nu cad mort de somn. Ah tristețea mea, tu ai chipul a tot ce am iubit, ah tristețea mea. Ești trecutul de mult timp, sau trecutul de o secundă-n urmă? Uite, degrabă ne despărțim, la somn mă trage. Dar să nu uiți cumva, să vii și mâine... Dacă nu vii tu, nu știu dacă mai vine cineva. Te-am pupat.