Vai cât de fraged totuși sânt,
Și jalnic pîlpîie lumânarea.
Cum de mă mai țin pe-ăst pământ?
Cum de mă mai suportă zarea?
Aștept ca un moșneag pribeag,
Ieșire, din acea care mai ușoară.
Să mă prindă la fereastră sau la prag.
Îmbrăcată-n negru, o domnișoară.
Și de ce nu fac din lumânare?
O puternică făclie.
Să străbată orice zare.
Să-mi aducă bucurie.
Că nu vreau?
Sau că nu pot?
