Nu mai mieunase de multă vreme. Umbla pe bulevardele mizere ciulind urechile la fiecare scârțâit de ușă, la fiecare sunet ascuțit ce-i reamintea de glasul său. Alteori le ignora trecând pe drum de parcă ar fi fost surd. Nu era disperat, dar nici indiferent. Lumea de fapt îi aparținea. Însă tânjea după nopțile în care la o lună plină, trăgea un mieunat tocmai din diafragmă, tocmai din capătul cozii. Uneori auzea și niște replici înapoi, deseori fiind blajine, de la alte pisici desigur, dar din alea domestice care trăiau după voința stăpânilor și rareori nimereau la balcon ca să absoarbe puțină lumină de la felinarul în semi-fază. Alteori nici măcar propriul ecou nu-și auzea, nu-l întrista, el credea că e prea bun glasul său pentru astă lume.
Așa și s-a pomenit fără de glasul său, și nu din cauză că nu era mulțumit. Dar din cauza însăși a vocii care se cerea auzită și apreciată. Neavând asta din partea motanului, zise să plece la felinar. Zis și făcut. Înapoi nu s-a mai întors, probabil pierduse drumul printre norii mozoliți de cenușă ce apăruseră mai apoi. Motanul deja avea o grămadă de timp, începuse a se domestici. În sens că nu făcea nimic, doar lenevea ca majoritatea pisicilor.
Glasul felinei blocat în felinarul celest mai suna. Jurase el că va îmbiba fiecare strop de ploaie, fiecare fulg și orice adiere de vânt cu timbrul său fin, ca să ajungă la motan, oriunde ar fi: printre tomberoane, pe acoperișuri sau la cel mai luxos balcon. Important era doar ca să-l adie acel vânt sau să-i cadă pe nas un fulg sau un strop de ploaie.
