Versul ce-a plâns

Am scăpat o lacrimă
Într-un vers, și l-a aprins.
Prefăcând în patimă,
Obrazul, domol ce-a plâns.

Sufletul- făcându-l lac,
Ochii într-o lumină.
Văd oglinda și-un sărac.
Iubirea- o desetină.

Lumea- stoarsă apăsare.
Picură cu răi, treptat,
Și spre franca mea mirare.
Locul, a rămas uscat.

Năframa lumii, deși pătată,
Ocrotit-a duhul unui pământ.
Cinstea încă ni-i curată,
Nu ne-o duceți în mormânt !

Nu suntem cu tot pierduți,
Mai există-o licărire...
Și bogați și săraci și muți.
Toți, mai cred într-o iubire.

Naiv, încă mai cred și eu,
Din cauza setei ce am dus..
Mi-a fost bine, dar și greu,
Când apa lor n-a fost de-ajuns.  

Vreau multe să se schimbe,
Să uit de primul fulg, aș vrea..
Amintirea, să se plimbe,
Prin versul, ce mereu plângea.

Să aibă un surâs pe chip,
Privirea-i să lecuiască,
Locul unde m-am fript-
Fericirea să-nflorească.

Ba și ceilalți s-o cunoască,
Care viața nu și-au impărțit,
Și n-au vrut să mă iubească.
Când eu atâta i-am iubit...