Când ai de plecat și pleci,
Mereu nu ai ce spune.
Calde sau cuvinte reci.
Zac, nu vor să răsune.
Pleca-voi și eu în tăcere.
Nimeni să nu zărească,
Nici vânt, nici adiere.
Ce-a vrut să mă răpească.
Pleca-voi fără un cuvânt a spune.
Precum soarele încet apune.
Și ca el, la fine să vă-ncălzesc un pic,
Strofe de adio, vi le scriu, vi le ridic.
Să am și eu o moștenire.
Cartea urmașilor ai mei.
Să-și amintească-n a ei citire,
Iubeam flori de nuc, nu de tei.
Iubeam și zori și stele.
Și ploile dragi mi-erau.
Fericit de toate cele,
Și de oameni ce iubeau.
Vrând să plec acum.
Regret eu pe măsură,
Calcând pe-alt drum.
Cine știe ce întorsătură.
Uitând de versul de cândva- iubit,
Am rămas singur, gol și ostenit.
Căci vina și păcatul ce-l mai țin
Nu-l pot pune-n foaie, și se face chin.
Încerc să mă convertesc în om din nou,
Vai ce absurd să faci natura un tablou.
Omule mic și iubitor, nu deveni tăciune!
Fi-i luceafăr sau un soare ce-ncet apune.
