În salonul alb,frica la căpătîi stătea.
Pe patul de spital,alături un copil plângea.
Aerul rece,prin dureri îl înghițea
Iar necazu-i cordial,inima-mi afecta.
Doream nefericirea-i,să treacă la mine,
Nu m-ar fi sfîșiit atunci,ar fi fost mai bine.
Și nu pentru mine,ba pentru el săracul.
Amară-i era ziua, și mai amar ceasul .
Amară-i era ziua, și mai amar ceasul .
Un infern- strigăte și lacrimi numai la el.
Iar eu în pat îi pregăteam un mic bilețel,
Și-i uram sănătate, inimă de oțel.
Însă îngrozitor, răspuns-a acel băiețel.
Căci dintr-o dată,infernul cinic se mări.
Iar groaza emanată,nici că nu conteni.
Ba-și întări volumul undelor sonore,
Răneau,pătrundeau adânc notele majore.
Fără de mișcare, stăteam ca înmormântat.
Rolul coșciugului, fost-a preluat de-un pat.
Dinții îmi scrâșneau, precum ușa scârțîia,
Căci moartea urât zîmbind,copilul legăna.
Legănându-l îi cânta doine de dor,
Sau alte cântece, după care copii mor.
Cântecul funerar,și copilu-l fredona.
Împotriva voinței,cu tot trupul striga
--------------------------------------------
S-auzi răcnetul,lipsit total de putere.
Se simți trupul,cum se sfîșie de durere.
Se văzu focul,cum abia pâlpâie și piere.
Cum disperat cerșea a mamei mângâiere.
