Ce floare să fiu, să stăm într-o câmpie?

Dimineața nu mai scrii.
Și nu mai întrebi ce întrebai.
Visuri, ce-am avut atâtea mii
Le plănuiești pe toamnă-n mai.

Dimineața nu mai scrii
Am și uitat, când mai scriai
Și când la tine, mă pornii
Te-ai făcut, că cine-s, nu știai.

Dimineața nu mai scrii
Doar străinilor dimineața nu se scrie
Mă-ntreb: Oare cine-s știi?
Ce floare să fiu, să stăm într-o câmpie?

Dacă

Dacă-s fericit,
Eu nu prea scriu la ale mele.
Iar dacă-s și iubit,
Am doar o stea, în mii de stele.

Și dacă am simțit,
Că-s și eu ca nimeni altul.
Să știi că n-a iubit,
Așa tare păcatele nici dracul.

Că muză-mi ești
În viață, și nu cumva în poezie.
Nu exist-așa povești
Cu iubire de care-ți port eu ție.

Dar să nu crezi că e poveste,
Viața, sau ceea ce acuma-ți spun.
Iubirea crește, și duce-o veste:
C-am reușit să găsesc la tine drum.

Și țin mai mult și mai intens,
Și-am să fac ce lumea n-a putut,
Să cuprindă un univers imens
Din râsul tău, zâmbetul tău, ce tare m-au durut.

Ce scump îți este costul,
Și ce mare în viața mea ți-i rostul.

Univers de frunze și eșarfe parfumate.
Cuprinde-mă pătimitor din spate.

Lebădă

Impresie am una
În caz c-ai dispărea
Și s-ar atinge struna,
Eu, în sinea mea
Te-aș picta într-una.

Și un lac de-aș mai avea,
Lebădă m-aș face.
Ca atunci, când-ai dispărea
Să găsesc acolo- pace.

Floarea cea albastră

Când stele să cobor am vrut,
Tu te-ai făcut străină.
Văzând, știind că m-a durut
Tu, n-ai mai făcut lumină.

Când munții vrut-am să întorc,
De dragul nostru, de dragul tău,
Văzând cum durerile mă storc
Tu, ai lăsat să se facă hău.

Când inima am scos din piept,
Și-am aruncat-o pe fereastră.
Am inceput a fi inert
Iar tu, floarea cea albastră.

Nu mi-a reușit să-(o)-nvăț

Foarte repetabil.
Strig că nu mai fac greșeli.
Demn că sunt amabil,
Tot încerc să nu mă-nșel.

Nu știu de-o fi legat,
De lucruri mari, fie or' mărunte
Simt că m-am împiedicat
Deși-mi țineam pieptul cât un munte.

Și așa în viață s-ajunge
Prin linii negre o lumină
Care fix în bătăi împunge
Maiestuos- că-i asasină

Și în gânduri mă-neacă
Cum m-au înecat și alți oameni
Și-apoi tainic pleacă
De mă lasă cu mai bravi, cu alți mai fameni.

Și-n starea aia proastă,
Se rotește totul în jurul unei piese
De am dureri sub coastă:
- Nu mi-a reușit s-o-nvăț, și nici nu-mi iese.

Am dormit azi ca un mort

S-a stins lumânarea de pe tort,
Cum se stinge viața de pe mort

Ca mortul, nu poți s-adormi,
Ca mortul, poți doar să mori

Mortul tace și aude tot,
Cu mâinile pe piept
Și brațe îndoiate la cot.

Pe mort îl doare tot.
Sufletul însă nu-l doare,
Cu mâini, îndoiate la cot
El suflet nu mai are.

Mortul nu poate scri
Deși moștenire lasă
Mortul poate doar muri
Încătușat, de pat, în casă.

După ce săruți, apoi mă cerți?

Ramuri de nuc foșnesc,
Și-mi pare că afară plouă.
Cu toată ființa, încă iubesc
Iar de plouat- în mine plouă.

O lumină mai reflectează
Vagă, în fața câtorva pereți
Mai departe ce urmează?
După ce săruți, apoi mă cerți?

Iar mâinile astea atât de dureroase
De gând ai în tine să le betonezi?
Falsități, știai? Sunt numeroase
Ai grijă, ai putea în ele să te pierzi

Chipul meu,
Ce-ți spune?
Simplu-ateu?
Soare? Să te-ndrume?
Or soare ce-apune?