Un fum de amintiri

Am o țigară, dulce mirositoare.
Cu gust amar și arzător
Aș fuma-o cu mine, la șezătoare,
Or' tăvălit în câmp-mohor

La adunare de spirite străine,
Să le-ofer și lor câte-un fum,
Să nu rămân în noapte- singur câine.
Ci să mă călăuzească-n drum.

Între degete subțiri,
O mai sucesc lin și-alene.
Trăgând un fum de amintiri,
M-așez să scriu poeme.

Acel singuratic, acel eu.
Lângă fereastră țepenit.
Îi e bine lui sau greu,
Nu știu,
Dar sigur dezamăgit.

Și poate nu numai atât.
Cine știe ce mai simte?
Soldatul cel târât.
Îl doare?Mai ține minte?

Cum tăiat a fost la gât,
Cu cuțit sau glonț fierbinte.
Sau cu cuvântul amărât.
Cuvântul ce veșnic, minte.

Motanul rătăcit, part 2

  Era o seară în plină lună. O seară în care felinarul celest s-ascunse timid după Big Ben, spunînd prin asta că-i este frică să-i consume frumusețea pământului. Într-adevăr, era una dintre cele mai miraculoase și splendide nopți ale Londrei, frumusețea ei având gust de cafea amară servită-ntr-o ceașcă drăguță de porțelan, de culoarea perlei mai exact. Din astă atmosferă, motanul, prindea aripi. Prindea aripi și pleca la Lună după glasul său, asemenea unui grifon loial lui Zeus, devenise loial vocii. Și numai în aste nopți mistice, întorcându-se c-o bucată din al său glas pe pământ, ateriza pe acoperișul Marelui Ben pentru a-și trage aerul în piept și a mieuna de dor. Doar că...nefiindu-i glasul complet, ieșea doar un țipăt. Trist era, dar se mulțumea cu atât. Și nimeni nu i-ar fi aflat transformarea și călătoria dacă nu și-ar fi uitat căpitanul unui vapor cu aburi pipa în cabină. El văzând asta trecând pe punte, a încremenit, nu știa ce fel de creatură diavolească văzuse, cu coadă,aripi de lebădă sau înger și urechi de pisică.
  Speriat a alergat prin tot orașul și a bătut la ușa fiecărei redacții de ziare, să-și împărtășească cele văzute. Însă era batjocorit, paznicii îi spuneau ori că-i nebun ori că-i beat. Întreg orașul a cutreierat și aproape că-n zădar de nu s-ar fi oprit la un colț de cartier modest, la ușa unei redacții cam prăpădite. C-o ultimă picătură de speranță a bătut la ușă. Nu auzise nimic deocamdată, atunci hotărî să-și umple pipa și să se odihnească un pic. Niște pași însă se auzi cum pășesc pe podeaua de lemn care mai și scârțîia. A deschis un bărbat înalt, cam de 40 de ani, sever la față. Vede pe bătrânul cu barba albă și cu pipa în gura care abia izbuti s-o aprindă și să tragă două-trei fumuri.
  Și-l întreabă:
-Ați dorit ceva domnule? Nedumerit privindu-l.
Căpitanul cu glasul răsuflat cearcă să-i răspundă, însă nu știe cum să aleagă cuvintele de data asta ca să nu fie iar respins.
-Păi..uite băiatul meu. Nu știu dacă mă vei crede, dar în astă seară am văzut ceva de-a dreptul minunat și totodată înspăimântător..
-Ei, intră atunci Căpitane, nu sta în prag.
  Au intrat într-o cameră luminată de un cămin în care mai mocneau niște lemne, așezându-se în fotolii, gazda își amintește să-i propună o ceașcă de ceai. Căpitanul politicos îi mulțumi de propunere, însă mai mult dorea să-i povestească despre întâmplarea sa. Când terminase vorba, redactorul nu se putea întoarce la realitate, era cu gândul după limitele odăii cu cămin. Tresărise apoi într-un moment și-și făcu avânt la mașinăriile de tipărit ce semănau mai mult a fier vechi. De emoții și copleșire nu știa cum să scrie...În acest timp se apropiase și Căpitanul, îi puse mâna pe umăr zicând : „Eu dar am să plec”. Redactorul, încă agitat îi răspunse: „Stați d-le, nici nu știu cum vă cheamă...Eu Steve mă numesc” grăbit și stângaci întinde mâna.  La care primi ca răspuns o strângere de mână însoțită de cuvintele : „Hmm, încântat de cunoștință Steve, mie Jack îmi spune, Jack Petterson.”.
  Căpitanul iar insistă să plece, Steve văzând că e în neputință să-l rețină îl petrecuse până la ușă și ca un adio întrebă unde putea să-l găsească. Acesta îi spuse că pe un vapor cu aburi ruginit ce va sta în fiecare seară lângă Westminster Bridge, având aprinsă lângă ușa cabinei o lampă verde.

  A doua zi, orașul era năvălit de ziare despre monstruoasa creatură mistică, oamenii erau nedumeriți iar tiparele troncăneau ca nebunele.Un băietan în niște șorți scurți, un pic murdari cu o gazetă subsuoară tot striga: „Doamne și gentlemeni, o nouă senzație cuprinde Londra! Aflați despre monstrul ce bântuie acoperișul Big Ben-ului numai în gazeta noastră!” Însă doar motanul era unicul suflet ce manifesta indiferență față de cele întîmplate. El aștepta doar noaptea, căci numai noaptea simțea că trăiește și nu simplu există. A căpătat și un alt colorit al blanei, era de un negru plăcut ochiului, nici pe aproape înspăimântător, ba chiar blajin și atrăgător. Mai era ornamentat și cu pete albe, mai albe ca laptele. Presărat cu stele sau scăldat în scânteile lor. Și nici pufos nu era de felul său, ci arăta a gentleman între pisici, blană lucioasă în alb-negru, perfect așezată pe corpul lui demonstra un oarecare casual motănesc, care-i accentua silueta trasă prin inel și mustețelei viclene.

Unicum

Nu sunt uragan, sincer, nici povară,

Nici victimă nu sunt, a-ntâia oară.

Și tot ce vreau, e tot ce nu am avut.

În zădar am stat, și-n zădar m-am pierdut.

Nu prezint pic de interes, sau invers.

Poate-mi pasă doar de proză și de vers,

De cuvintele vechiului caiet șters.

Spre nu știu ce, am tot mers și-am tot mers.

Și căutat-am lucru necunoscut,

Neștiind, am cerut și-am tot cerut.
Unicul lucru- dobândit și priceput:
„În zădar am stat, și-n zădar m-am pierdut”.

Și vreau să devin,să fiu - tot nu știu ce
Rege la-nălțime, sau un purice,
Ansamblu de bucăți ori întregime.
Vânt nebun, purtător de prospețime.

Negru întuneric, albă lumină,
Înaltul soare, luna ce se-nchină.

Sfeșnic sau păcat cu-amfetamină,
Un coșciug, din care-i lumea plină.

Blesteme, ura purtată s-o sugrum,
Vorbele-n vânt, faptele-n fum.
Căci în lume doar eu unul sunt,
Nemaipomenit și rece...unicum.

Când ești supărată

Când e supărată, e și mai frumoasă.
Obrajii i se umflă și ochii îi lucesc.
Pieptul ei e liniște și e casă,
Când e supărată, eu mai tare o iubesc.

Când e supărată, e ca nimeni-alta,
Își ascunde fața, mi-i dor, și-n ochi zăresc:
Ea e inspirație, e însuși arta.
Ea se supără, eu mai tare o iubesc.

Când ești supărată, te agăț, te enervez,
Ca să uiți de supărare, ochii să-i deschizi.
Să vezi universul în care evadez,
Când întinse-mi stau brațele, tu să le cuprinzi.

Și să mă ții atât de strâns, să nu pot cădea,
Și nici griji să nu-ți faci, dacă ți-ai făcut cândva.
Eu n-o să plec, ci voi sta s-aud inima ta.
Cum bate-ncet, vrând s-o liniștească pe a mea.

De la rău trecând la bine, e ușor, firesc,
Pe când invers- o nebunie și-un act prostesc,
Când e supărată, e și mai frumoasă.
Când e supărată, eu mai tare o iubesc.

Scăpare

Vedea-voi în miezul lumii sumbre,
Oameni nemernici,speriați de umbre.
Vedea-voi pe ei, dincolo de ușă,
Oameni nemernici, murdari de cenușă.

Iar pe lângă ei, unica scăpare..
Mă privește simplu și nevinovat,
Chemându-mă.. la o sărutare.
Chemându-mă..să-mi dea de leac.

Are brațele subțiri, nu tocmai mici.
Și-o privire, mai tare decât un bici.
M-aș cufunda.. la pieptu-i liniștit.
M-aș cufunda.. și-aș gusta din infinit.

S-o cuprind.. ar părea puțin.. sau poate..
Chiar asta vrea, și-o spune-n șoapte.
După înserat, la-nceput de noapte.
Să știu de ea, să uit de moarte.

Motanul rătăcit

 Nu mai mieunase de multă vreme. Umbla pe bulevardele mizere ciulind urechile la fiecare scârțâit de ușă, la fiecare sunet ascuțit ce-i reamintea de glasul său. Alteori le ignora trecând pe drum de parcă ar fi fost surd. Nu era disperat, dar nici indiferent. Lumea de fapt îi aparținea. Însă tânjea după nopțile în care la o lună plină, trăgea un mieunat tocmai din diafragmă, tocmai din capătul cozii. Uneori auzea și niște replici înapoi, deseori fiind blajine, de la alte pisici desigur, dar din alea domestice care trăiau după voința stăpânilor și rareori nimereau la balcon ca să absoarbe puțină lumină de la felinarul în semi-fază. Alteori nici măcar propriul ecou nu-și auzea, nu-l întrista, el credea că e prea bun glasul său pentru astă lume.
 Așa și s-a pomenit fără de glasul său, și nu din cauză că nu era mulțumit. Dar din cauza însăși a vocii care se cerea auzită și apreciată. Neavând asta din partea motanului, zise să plece la felinar. Zis și făcut. Înapoi nu s-a mai întors, probabil pierduse drumul printre norii mozoliți de cenușă ce apăruseră mai apoi. Motanul deja avea o grămadă de timp, începuse a se domestici. În sens că nu făcea nimic, doar lenevea ca majoritatea pisicilor.
 Glasul felinei blocat în felinarul celest mai suna. Jurase el că va îmbiba fiecare strop de ploaie, fiecare fulg și orice adiere de vânt cu timbrul său fin, ca să ajungă la motan, oriunde ar fi: printre tomberoane, pe acoperișuri sau la cel mai luxos balcon. Important era doar ca să-l adie acel vânt sau să-i cadă pe nas un fulg sau un strop de ploaie.

Stea polară

Îți scriu ție, creatură solitară.
O, iubita mea stea polară!
Urăsc puternic lumea, cea neclară.
Arată-mi calea, să nu dau de ea iară.

Îți scriu ție, pentru întîia oară.
O, iubita mea stea polară!
Urăsc prea mult viața, cea amară.
Arată-mi calea, să n-o-ntâlnesc iară.

Scrisoare fierbinte, e în zbor acum.
Dar frică mi-i, să nu se piardă-n drum.
În bezna nopții, în ceață sau în fum.
Frică mi-i, și din frică mă sugrum.

Îți scriu ție, celestă lăcrimioară,
O,iubita mea stea polară!
Chinuit mi-i sufletul, vrea afară...
Îți arăt eu calea,vin-o de m-omoară.