Când ești supărată

Când e supărată, e și mai frumoasă.
Obrajii i se umflă și ochii îi lucesc.
Pieptul ei e liniște și e casă,
Când e supărată, eu mai tare o iubesc.

Când e supărată, e ca nimeni-alta,
Își ascunde fața, mi-i dor, și-n ochi zăresc:
Ea e inspirație, e însuși arta.
Ea se supără, eu mai tare o iubesc.

Când ești supărată, te agăț, te enervez,
Ca să uiți de supărare, ochii să-i deschizi.
Să vezi universul în care evadez,
Când întinse-mi stau brațele, tu să le cuprinzi.

Și să mă ții atât de strâns, să nu pot cădea,
Și nici griji să nu-ți faci, dacă ți-ai făcut cândva.
Eu n-o să plec, ci voi sta s-aud inima ta.
Cum bate-ncet, vrând s-o liniștească pe a mea.

De la rău trecând la bine, e ușor, firesc,
Pe când invers- o nebunie și-un act prostesc,
Când e supărată, e și mai frumoasă.
Când e supărată, eu mai tare o iubesc.

Scăpare

Vedea-voi în miezul lumii sumbre,
Oameni nemernici,speriați de umbre.
Vedea-voi pe ei, dincolo de ușă,
Oameni nemernici, murdari de cenușă.

Iar pe lângă ei, unica scăpare..
Mă privește simplu și nevinovat,
Chemându-mă.. la o sărutare.
Chemându-mă..să-mi dea de leac.

Are brațele subțiri, nu tocmai mici.
Și-o privire, mai tare decât un bici.
M-aș cufunda.. la pieptu-i liniștit.
M-aș cufunda.. și-aș gusta din infinit.

S-o cuprind.. ar părea puțin.. sau poate..
Chiar asta vrea, și-o spune-n șoapte.
După înserat, la-nceput de noapte.
Să știu de ea, să uit de moarte.

Motanul rătăcit

 Nu mai mieunase de multă vreme. Umbla pe bulevardele mizere ciulind urechile la fiecare scârțâit de ușă, la fiecare sunet ascuțit ce-i reamintea de glasul său. Alteori le ignora trecând pe drum de parcă ar fi fost surd. Nu era disperat, dar nici indiferent. Lumea de fapt îi aparținea. Însă tânjea după nopțile în care la o lună plină, trăgea un mieunat tocmai din diafragmă, tocmai din capătul cozii. Uneori auzea și niște replici înapoi, deseori fiind blajine, de la alte pisici desigur, dar din alea domestice care trăiau după voința stăpânilor și rareori nimereau la balcon ca să absoarbe puțină lumină de la felinarul în semi-fază. Alteori nici măcar propriul ecou nu-și auzea, nu-l întrista, el credea că e prea bun glasul său pentru astă lume.
 Așa și s-a pomenit fără de glasul său, și nu din cauză că nu era mulțumit. Dar din cauza însăși a vocii care se cerea auzită și apreciată. Neavând asta din partea motanului, zise să plece la felinar. Zis și făcut. Înapoi nu s-a mai întors, probabil pierduse drumul printre norii mozoliți de cenușă ce apăruseră mai apoi. Motanul deja avea o grămadă de timp, începuse a se domestici. În sens că nu făcea nimic, doar lenevea ca majoritatea pisicilor.
 Glasul felinei blocat în felinarul celest mai suna. Jurase el că va îmbiba fiecare strop de ploaie, fiecare fulg și orice adiere de vânt cu timbrul său fin, ca să ajungă la motan, oriunde ar fi: printre tomberoane, pe acoperișuri sau la cel mai luxos balcon. Important era doar ca să-l adie acel vânt sau să-i cadă pe nas un fulg sau un strop de ploaie.

Stea polară

Îți scriu ție, creatură solitară.
O, iubita mea stea polară!
Urăsc puternic lumea, cea neclară.
Arată-mi calea, să nu dau de ea iară.

Îți scriu ție, pentru întîia oară.
O, iubita mea stea polară!
Urăsc prea mult viața, cea amară.
Arată-mi calea, să n-o-ntâlnesc iară.

Scrisoare fierbinte, e în zbor acum.
Dar frică mi-i, să nu se piardă-n drum.
În bezna nopții, în ceață sau în fum.
Frică mi-i, și din frică mă sugrum.

Îți scriu ție, celestă lăcrimioară,
O,iubita mea stea polară!
Chinuit mi-i sufletul, vrea afară...
Îți arăt eu calea,vin-o de m-omoară.

Graiul poetului

Graiul său, sclipiri de stele.
Sugrumat în gânduri grele.
Abia lucește, mai nu piere.
Moarte vrea și moarte cere.

Sfârșit de vorbe putrede.
Început de idei lucede.
Prima, a doua dăinuie,
El scriind, se destăinuie.

Moare-n rimă,în zăpadă,
Ca pe nimeni să nu vadă.
S-ascundă cu el tezaur,
Pentru ei-gunoi, pentru el-aur.

Afară ninge liniștit

Afară ninge liniștit.
În casă n-arde focul.
Sub plapumă-s ghemuit,
Și-mi chem grăbit norocul.

Afară ninge mășcat.
Urmăresc valsul haotic.
Și sper că nu-s înghețat.
Și sper că nu-s abiotic.

Proză

   Erau orele șapte dimineața,ceața nu se retrase încă de pe imașul din vale.Ceva raze de soare ieșeau de după „muntele satului”.Bunelu îi spunea „Unchiul Codrului”.
   Era un deal în apropierea satului Coșcodeni, mai exact după imașul din vale, partea de Sud-Est. Avea cred Bunelu o legătură cu acel „Unchi”, eu dintr-o parte îl vedeam pe bunic ca întruchiparea omenească a dealului.Înalt,viguros,trecut prin vreme ce-au lăsat pe el semne.
 -Bună dimineața,bunelu!
Mă apropii de lavoar,urmărindu-l pe bunic cu o privire nedumerită.
 -Bună-bună,Petrică! Îmi spuse el într-o răsuflare grea și c-o nostalgie în expresia feței sale ornamentată cu riduri.
 -Te frământă ceva? Îl întreb eu după ce-mi șterg fața cu prosopul atârnat pe sârma de rufe.
 -Ehh...măi Petrică,cum să-ți spun? Face o pauză,concomitent mă intrigă. Cred că nu ți-am zis destule în viața asta.
 -De ce spui una ca asta? Cu timbru liniștit mă adresez însă mai confuz.
 -Păi..îl vezi pe unchi? Seamănă cu mine,nu?
Se uită în continuare cu admirație la deal,dar... totuși nostalgic evocă: „Îți place așa-i?”.Își întoarce fugitiv privirea spre mine, după care iar se focusează la „Unchi” și adaugă: „E înalt,e frumos,e plăcut să-l privești, este veșnic...”. Aici glasul său muțește.
  Soarele ieșise pe trei sferturi asupra dealului, aerul se-ncălzea cu încetul, iar liniștea se înecase, apariția își făcea buciumul satului în toată splendoarea sa feciorească. Pe drum își ducea gîștele la baltă nenea Mardari, țintesc privirea spre poartă și-l văd cum își scoate pălăria în semn de salut sau respect,îi clatin și eu din cap, așezînd pe sârmă prosopul.Dintr-o dată... repezit mă întorc spre bunel cu vorbele: „Păi și unde-i Calu* ?”. Am rămas ca lovit de trăsnet. Bunelu nu era. Și nici eu nu mă aflam la casa lui. Murise de-acum opt ani,tot prin zilele geroasei ierni fără zăpadă.
                                   
Calu* - Numele ce-l purta câinele bunelului.

                                                                                                                            16.12.2015